X

PIROBORIDAVA. Aşezarea getică de la Poiana.

Cercetată prin săpături arheologice sistematice din anul 1926

PIROBORIDAVA. Aşezarea getică de la Poiana.

PIROBORIDAVA Aşezarea getică de la Poiana – Informaţiile privitoare la teritoriile locuite de către geţi în secolele IV-III a. Chr. sunt foarte puţine. V. Pârvan, în 1926, analizează sursele literare în Getica, iar ulterior, studiile speciale, ca şi lucrările de sinteză, nu au reuşit să schimbe interpretările lui V. Pârvan, ci doar să nuanţeze opiniile exprimate de acesta în 1926.

Lipsa izvoarelor literare antice se datorează fie lipsei de interes manifestat faţă de această zonă de către istoricii vremii, fie faptului că principalele izvoare redactate în secolele IV-II a. Chr. nu s-au păstrat ori fragmentele care au ajuns până la noi sunt insuficiente pentru a reface total istoria acestei zone.

La sfârşitul secolului al V – lea şi începutul secolului al IV – lea a. Chr., de-a lungul marilor cursuri de apă apar noi aşezări, datorită creşterii demografice şi exploatării resurselor naturale şi materiale. Progresul concretizat prin organizarea politică este mai bine cunoscut prin informaţiile despre războaiele geţilor cu puteri superioare din punct de vedere politic şi militar.

Cercetarea sistematică a unor aşezări getice, identificate încă din secolul XIX, sau descoperite în a doua jumătate a secolului XX, a adus date importante privind răspândirea şi felul de viaţă al triburilor getice de pe teritoriul extracarpatic şi a contribuit la conturarea multor probleme din istoria Moldovei.

PIROBORIDAVA Aşezarea getică de la Poiana – cunoaşte în vremea lui Burebista şi Decebal o mare înflorire

În ultimele două secole înaintea erei creştine se constată dezvoltarea unor aşezări intens locuite, denumite de geţi dava şi de greci polis. Fortificate cu valuri de pământ, palisade şi şanţuri, după vechea tradiţie din epoca bronzului şi prima epocă a fierului, ele vor cunoaşte în vremea lui Burebista şi Decebal o mare înflorire. N. Gostar admite că aceste fortificaţii naturale, pe locuri înalte, întărite apoi cu ziduri şi palisade, sunt adevărate óre enteteichisména (munţi întăriţi cu ziduri).

Expresia aparţine istoricului grec Dio Cassius, care se referă la cetăţile dacice din Transilvania, dar cercetătorul român consideră că această expresie se poate aplica şi la cetăţile din Moldova, cu excepţia celei de la Bărboşi. Configuraţia terenului pe care erau amplasate oferea acestor cetăţi o foarte bună apărare naturală. În general ele ocupă un promontoriu, fiind apărate din trei părţi de pante abrupte; cu toate acestea s-a dovedit că întreaga cetate sau numai părţile ei vulnerabile erau apărate de anumite elemente de fortificaţie. Apărarea naturală, dublată de una artificială, concepută şi realizată de mâna omului, sporea capacitatea defensivă a cetăţii, transformând-o într-o fortăreaţă greu accesibilă.

PIROBORIDAVA Aşezarea getică de la Poiana – a fost loc de refugiu unde se putea adăposti populaţia în vremuri de grea încercare

Aceste înălţimi fortificate din Moldova au fost locuri de refugiu unde se putea adăposti populaţia în vremuri de grea încercare. Datorită funcţiei de loc de refugiu, aceste cetăţi au putut deveni cu timpul reşedinţele unor conducători, în acest caz putând fi socotite drept centre militare, puncte de sprijin şi de apărare în cazul unui război. Altele puteau deveni centre politice, unde se putea aşeza conducătorul mai multor triburi de la răsărit de Carpaţi.

Uneltele descoperite în aceste cetăţi, urmele de metalurgie şi cuptoarele de ars ceramică, reprezintă dovezi concludente că aceste cetăţi erau şi mici centre meşteşugăreşti cu ateliere în care activau meşteri locali.

Cetăţuia de la Poiana este localizată în marginea de nord-vest a satului Poiana, judeţul Galaţi, pe un pinten de terasă din stânga Siretului, mult înălţată faţă de nivelul apei, desprins de aceasta printr-o viroagă naturală, unde, mai târziu, s-a amenajat un şanţ de apărare.

Poziţia aşezării oferă o vizibilitate bună spre Valea Siretului, între Adjud şi Mărăşeşti, Valea Trotuşului, Măgura Odobeştilor şi Munţii Vrancei, reprezentând un punct strategic deosebit de important în această zonă.

PIROBORIDAVA Aşezarea getică de la Poiana – Iniţiativa cercetării acestei aşezări aparţine lui Spiru Haret

Iniţiativa cercetării acestei aşezări aparţine lui Spiru Haret, care în şedinţa Academiei Române din 18 septembrie 1892, atrage atenţia asupra staţiunii antice de la Poiana, pentru ca la 14 mai 1899 să revină asupra comunicării din 1892, dar Tocilescu îi răspunde că această staţiune se distruge mereu şi nu poate fi păzită.

În şedinţa din 3 februarie 1912 Haret îl roagă pe Vasile Pârvan să cerceteze această staţiune şi pentru ca să nu uite sau să amâne, a doua zi îi trimite o scrisoare în acelaşi sens.

În ședința Academiei Române din 20 septembrie 1913, Vasile Pârvan prezintă situația stațiunii antice de la Poiana, în mare parte prăbușită în râu. Această comunicare este rezultatul mai multor sondaje arheologice efectuate de acesta în așezarea civilă de la Poiana.

PIROBORIDAVA Aşezarea getică de la Poiana – Iniţiativa cercetării acestei aşezări aparţine lui Spiru Haret

Totuși, primele cercetări arheologice preliminare le întreprinde Gh. Ștefan, membru al Școlii Române din Roma, rezultatele acestora fiind prezentate parțial de către Pârvan în Getica. Din 1927 cercetarea arheologică a stațiunii de la Poiana este încredințată lui Radu și Ecaterina Dunăreanu Vulpe, de la Muzeul Național de Antichități din București. Misiunea acestora este aceea de a veni cu informații complete privind locuirea getică de aici precum și însemnătatea acesteia în istoria veche a Moldovei.

Începând din acest an s-au efectuat sondaje, aproape anual, în diferite zone ale promontoriului, în special în acele părți unde se produceau masive alunecări de teren, în urma cărora a fost distrusă cea mai mare parte a stațiunii. Rezultatele lor nu au fost întotdeauna consemnate decât parțial, multe descoperiri au fost donate altor muzee, iar altele au dispărut în diferite împrejurări. Astfel, artefactele rezultate în urma săpăturilor din 1939-1940, efectuate de Radu Vulpe și Anton Nițu, cu fondurile Universității din Iași, au fost depuse la Muzeul de Antichități din acest oraș, iar în timpul războiului fiind refugiate în altă localitate s-au pierdut în cea mai mare parte. Numai o mică parte din aceste descoperiri se mai păstrează la Institutul de Arheologie și Muzeul de Istorie din Iași.

Săpăturile sunt reluate în 1949, fiind conduse de către R. Vulpe și un colectiv format din cercetători de la București, Iași și Cluj. În perioada 1949-1951 bogatul material arheologic rezultat este depozitat în condiții improprii la Muzeul Național de Antichități din București, rămânând în majoritatea sa, inedite. Abia după transferarea acestuia la Muzeul din Tecuci a început să fie spălat și prelucrat, dar marcarea materialelor nu s-a mai putut face din lipsa unor însemnări, ambalajele din hârtie în care au fost împachetate fiind distruse complet.

Unele identificări s-au mai putut face numai pe baza desenelor din carnetele de șantier. Rapoartele publicate în Studii și Cercetări de Istorie Veche cuprind puține din cele mai reprezentative descoperiri precum și prima descriere stratigrafică a așezării.

În ultimii ani de viață R. Vulpe hotărăște reluarea cercetării materialului din săpăturile vechi, câțiva ani la rând, ajutat de muzeografii Mircea Nicu și Stela Țau a identificat, pe baza carnetelor de săpături, vasele întregi și mai ales obiectele care s-au descoperit în diferite straturi sau complexe.

În perioada 1985-1990 s-a reușit cercetarea aproape în întregime a așezării

Din anul 1985, la săpături va participa și S. Teodor, de la Institutul de Arheologie din Iași împreună cu M. Nicu și S. Țau, campaniile fiind finanțate de Filiala din Iași a Academiei Române și Muzeul din Tecuci. În perioada 1985-1990 s-a reușit cercetarea aproape în întregime a așezării, rezultatele obținute au adus o contribuție esențială la întocmirea monografiei.

După încetarea din viață a lui R. Vulpe, la solicitarea Ec. Vulpe, S. Teodor împreună cu M. Nicu și S. Țau vor continua prelucrarea tuturor descoperirilor și vor redacta mult așteptata monografie.
Suprafaţa redusă a aşezării a dus la o locuire intensă; cetăţuia, pe baza descoperirilor deosebite înregistrate aici, a fost identificată, în anul 1931, cu antica Piroboridava, formaţiune preurbană menţionată de către geograful alexandrin Ptolemeu.

El menţionează câteva nume de aşezări dacice – Zargidava, Tamasidava şi Piroboridava – aşezate în apropierea râului Hierasos, identificat cu râul Siret. Descoperirea aşezărilor de la Poiana, Brad şi Răcătău acordă autoritate textului ptolemaic dar, în acelaşi timp, infirmă coordonatele sale geografice privitoare la poziţionarea lor. Cu toate acestea Geographia lui Ptolemeu rămâne un important izvor care, coroborat cu descoperirile arheologice, ne permite să identificăm aşezările menţionate în cuprinsul său.

Act militar din timpul împăratului Traian

Un alt izvor care a ajutat la identificarea Poianei cu antica Piroboridava a fost Papirusul Hunt. Acesta conţine textul unui act militar din timpul împăratului Traian, fiind un raport anual, pridianum, privitor la împărţirea unei trupe auxiliare: cohors I Hispanorum veterana quingenaria (equitata), care a făcut parte din armata Moesiei Inferioare. Detaşamente din cadrul acestei cohorte au fost trimise pentru acţiuni în nordul Dunării, precum şi pentru pază la Piroboridava şi Buridava.

Rolul praesidium-ului de la Piroboridava era acela de a supraveghea drumul dintre gurile Dunării şi Transilvania prin valea Siretului şi pasul Oituz, calea naturală a legăturilor lui Decebal cu răsăritul.
În anul 1927, Radu şi Ecaterina Vulpe, menţionează patru straturi arheologice ce includ aşezări succesive începând din epoca bronzului şi până în secolul II p. Chr. Cetăţuia de la Poiana a fost fortificată natural, datorită pantelor abrupte care mărginesc circa două treimi din suprafaţa sa, dar şi artificial.

La începutul secolului I a. Chr. staţiunea de pe Cetăţuie a fost prevăzută cu un sistem de apărare constând din şanţ şi val de pământ pe latura de est. În unele locuri au putut fi observate şi urme ale unor stâlpi de lemn, care proveneau de la o palisadă ce a întărit sistemul defensiv. Tot în acelaşi timp a fost amenajat, prin adâncirea şi lărgirea unei râpe din partea de nord-est şi sud a aşezării, un şanţ adânc de circa 6 m şi lat de 10 m.

Fortificarea aşezării s-a făcut cu scopul ca acest centru, cu importanţă deosebită, să fie apărat atât de unii duşmani apropiaţi, cât şi ameninţării venite din sud, când expansiunea Imperiului Roman ajunsese deja la Dunăre. Aceste elemente defensive sunt asemănătoare cu acelea din aşezările contemporane de la Brad şi Răcătău sau de la Cândeşti şi Fitioneşti, judeţul Vrancea care constituie şi cele mai apropiate analogii pentru structura sistemului de apărare de la Poiana.

Piroboridava, de câte ori a fost populată, tot de atâtea ori a fost şi părăsită

Prezenţa a cinci niveluri de locuire de la Poiana nu arată o continuitate de viaţă absolută, aşa cum s-a crezut. Totuşi, s-a putut observa că de câte ori a fost populată, tot de atâtea ori a fost şi părăsită, din diferite motive. Perioadele de părăsire s-au putut identifica între nivelurile I şi II, când, pe o perioadă de două-trei secole nu s-a locuit pe cetăţuie; precum şi între nivelul Basarabi şi mijlocul secolului V a. Chr. când acest loc este părăsit. În profilul stratigrafic se pot observa numeroase distrugeri şi incendieri, după care, imediat, urmează noi nivelări şi amenajări, refaceri de vetre şi locuinţe, dovadă că locul a fost preferat pentru locuire, deoarece oferea multiple avantaje economice şi strategice.

Alături de alte aşezări întărite şi intens locuite, Poiana a fost considerată o dava, centru evoluat, cu un pronunţat caracter cvasiurban. Dovezile care ar conduce către localizarea aici şi a unui centru religios sau administrativ sunt insuficiente; totuşi, existenţa aici a unui emporiu comercial este din plin documentată. Poziţia sa este strategică, fiind amplasată în apropierea celui mai direct drum spre nord şi vest, spre aşezările dacice din Transilvania. Aflat la intersecţia drumurilor naturale, negustorii puteau desfăşura o activitate care a impus centrul de la Poiana în epocă, prin prosperitatea sa în toate domeniile economice.

Pătrunderea produselor elenistice în mediul autohton trebuie pusă în strânsă legătură cu stadiul de dezvoltare socio-economică şi politică a populaţiilor care au venit în contact cu lumea elenistică. Rezultatele cercetărilor au arătat că primele contacte ale negustorilor greci au avut loc acolo unde nu doar mediul geografic era permisibil, ci poate mai degrabă unde nivelul de dezvoltare şi de înţelegere a populaţiilor locale, cu care au venit în contact, era favorabil.

Între secolele VI-IV a. Chr. se pun bazele unor relaţii permanente cu populaţiile aflate la distanţe mari faţă de centrele de producţie, aceasta reprezentând prima etapă în cadrul relaţiilor comerciale dintre lumea greco-elenistică şi autohtonii de la nord de Dunăre. Se pune problema dacă existau relaţii directe de schimb sau indirecte, prin intermediul unor populaţii care separau lumea getică de cea grecească.

V. Pârvan şi D. Tudor sunt de părere că pătrunderea mărfurilor greceşti în lumea getică s-a făcut ca urmare a relaţiilor directe dintre negustorii greci, intraţi cu corăbiile pe cursul Dunării şi chiar a unora dintre principalele râuri din Dacia, şi autohtoni.

Dunărea a constituit principala cale de comunicaţie

Alţi cercetători sunt de părere că unele colonii ca Histria şi Callatis facilitau contactul cu geţii de la nord de Dunăre, contribuind la cunoaşterea de către negustorii greci a acestor zone şi atragerea lor în activitatea economică, tot mai intensă pe măsura intereselor reciproce. După cum vedem, Dunărea a constituit principala cale de comunicaţie la care putem adăuga şi unele râuri mari din Dacia: Prut, Siret, Argeş etc.

Un argument al posibilităţii de navigare pe râul Siret îl reprezintă resturile de peşti mari de Dunăre şi cârligele de undiţă de dimensiuni mari descoperite la Poiana, ceea ce demonstrează că debitul de apă al Siretului era mai bogat atunci ca urmare, probabil, a unui climat mai umed. Un debit mai mare al apei şi o albie mai adâncă şi mai regulată, permiteau pătrunderea navelor de pe Dunăre pe Siret în sus până la gura Trotuşului.

În ceea ce priveşte aceste râuri, ele erau navigabile doar în anumite perioade ale anului şi doar pe anumite porţiuni din cursurile lor; văile lor reprezentând principala cale de acces, atât pe apă cât şi pe uscat, fapt demonstrat de numeroasele descoperiri pe văile acestor râuri.

În cazul în care schimburile comerciale se făceau direct nu putem spune cu exactitate până unde ajungeau negustorii greci, probabil că nesiguranţa drumurilor din mediul autohton îi determinau pe aceştia să nu depăşească anumite limite. Presupunem că din momentul în care schimburile comerciale devin regulate, s-au stabilit şi anumite puncte de contact unde se efectuau tranzacţiile.

Trebuie menţionat şi faptul că regiunile getice au reprezentat o sursă de aprovizionare pentru lumea greacă, aici găsind cereale, miere, produse animaliere deosebit de apreciate, în schimbul cărora primeau renumitele vinuri din Thasos, Knidos, Rhodos, Cos etc., ulei de măsline, ceramică, obiecte de metal, podoabe, monede şi alte categorii de mărfuri.

Studierea importurilor greco-romane descoperite în aşezările de pe Valea Siretului între secolele IV a. Chr. – I p. Chr. a scos în evidenţă faptul că în acest areal au existat intense schimburi comerciale pentru perioada amintită, principalele produse importate fiind vinul, uleiul de măsline, răşinile, coloranţii, ceramica fină, opaiţele precum şi vase din sticlă şi bronz. De departe, cele mai numeroase descoperiri sunt acelea de amfore, ambalaje care erau folosite pentru transportul, păstrarea şi conservarea vinurilor, uleiului de măsline dar şi a răşinelor şi coloranţilor.

Descoperirile de monede, izolate sau tezaurizate, vin să ilustreze cele mai vechi legături comerciale cu lumea elenistică. Drahmele histriene descoperite la Poiana, înlocuite treptat cu cele callatiene şi de la Filip al II-lea, indică unul dintre locurile unde se făceau schimburi pe bază de monedă, aşezarea de la Poiana, datorită poziţiei sale a fost unul din puţinele centre care, de timpuriu, a reprezentat locul de desfacere a mărfurilor greceşti dar şi de aprovizionare a locuitorilor din aşezările getice învecinate.

Cele aproximativ 230 amfore descoperite la Poiana, care provin din diferite insule din Marea Egee sau din centre de pe litoralul Mării Negre, datate între secolele IV a. Chr. – I p. Chr., indică existenţa unei preocupări continui în domeniul desfacerii de mărfuri.

Intensificarea şi permanentizarea schimburilor comerciale până la pătrunderea influenţei romane a avut consecinţe importante pentru populaţia getică, probabil că au dus şi la o intensificare a producţiei de mărfuri cerute de aceştia. În ceea ce priveşte activitatea economică, cererea mare de cereale pentru export a dus la sporirea producţiei de grâu de bună calitate, lucru posibil doar prin folosirea de unelte adecvate şi perfecţionate.

Mărfurile indică direcţiile spre care se orienta comerţul geţilor

Multitudinea de amfore descoperite în aşezările de pe Valea Siretului denotă un consum mare de vin şi ulei de măsline, ceea ce presupune existenţa unei clase sociale care îşi permitea achiziţionarea unor asemenea produse care veneau de la mari distanţe şi care nu aveau un preţ prea mic. Acest lucru ne poate arăta că în aşezările unde numărul importurilor este copleşitor şi care sunt catalogate drept centre comerciale să fi existat o aristocraţie care să consume aceste produse. Mărfurile indică direcţiile spre care se orienta comerţul geţilor şi anume Marea Mediterană, Orient, oraşele pontice, nordul Italiei etc.

Odată cu intensificarea relaţiilor comerciale marile aşezări getice de pe Valea Siretului au evoluat devenind adevărate emporii unde se desfăceau produsele de import şi de unde acestea erau difuzate mai departe spre micile aşezări din jurul acestora. Unele dintre acestea se pare că au devenit centre specializate de desfacere a anumitor mărfuri, din care putem înţelege că în ele se desfăceau cu precădere anumite mărfuri şi nu doar o singură categorie.

Bogatul material de import descoperit în marile davae de pe Siret atestă o viaţă economică cu un puls rapid de dezvoltare. Această evoluţie s-a datorat în primul rând poziţiei strategice pe care o ocupau pe principala rută comercială de le Est de Carpaţi şi care era reprezentată de Valea Siretului.

Admin: